Category Archives: Uncategorized

de Ion Luca Caragiale

Caut casă…

Caut casă cu chirie, caut şi nu găsesc. E absurd ce se petrece la noi, în Bucureşti! în fiecare an, se clădesc sute de binale, acareturi peste acareturi, şi, în loc să scază, chiriile cresc. Şi ce construcţii! Tot cum nu-mi convin mie.

— Aide-nainte! strig eu samsarului, care mă poartă de azi-dimineaţă. Înainte, jidove rătăcitor!

— A! Iată încă una… Asta e a douăsprecea astăzi.

— S-o vedem şi p-asta.

E tăcută parcă numai şi numai să fie admirată de dinafară. Fireşte că în pragul iernei nu caut o casă cu chirie pentru a o admira din curte — adică din uliţă, fiindcă n-are curte. Pe dinafară, şease ferestre mari, ciubuce şi ornamente monumentale. Înăuntru, trei chichineţe, din cari una n-are lumină decât de la uşa coridorului, ce duce la atenanţe — cocoana, stăpâna casei, zice: independenţe. Independenţele! Deschid usa să le văz şi repede o-nchid, la loc; m-a-necat! E foarte cald în odăiţe — o căldură năbuşitoare.

— Dar — întreb — a fost cineva bolnav aci?

— Nu!

— Parcă aţi făcut foc.

— E tinicheaua de la acoperiş. Ştiţi, când e soare… Dar când plouă, se răcoreşte.

— Dar à propos, sobe nu văz.

— Sunt coşurile de zid… Puneţi sobă cu cărbuni… Aşa am pus şi noi: e mai iconomie.

— Şi căt pe an?

— Două mii.

— Înainte, jidove rătăcitor!

Ahasverus răsuflă din greu; scoate o basma murdară cu care-şi curăţă fruntea de sudoare şi porneşte… Eu, după el.

Atunci, ca în faţa beduinului călător prin pustiul de nisip, începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. Iat-o cât e de luminoasă ! Bun şi neuitat adăpost! E casa lui Hagi Ilie lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploieşti, unde am stat atâta vreme cu chirie până să-mi completez studiile şi să-mi obţiu diploma de patru clase primare la şcoala domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna mea prietină apare mai limpede între cei patru salcâmi venerabili… Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… îmi trimet de departe florile albe mirosul lor onest. Să ne apropiăm binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună! Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Şi perele astea de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Şi viţa, uite ce încărcată e!

Uitaţi-vă departe până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare? Grădina de alături e vestită pentru vişinele ei turceşti. Gardu-l poţi sări uşor, dar trebuie mare băgare de seamă, nu cumva să simţă stăpânul: aleargă foarte iute şi are un bici, care arde ca focul; e mai rău dacă te ajunge cu sfârcul când vrei să sai gardu-napoi. Ia uitaţi-vă acuma la casă. Ce mândru se ţuguiază acoperişul cu şindrilă, îmbrăcat spre miazănoapte cu muşchi verde moale şi purtând în vârfu-i un urcior smălţuit care sclipeşte în soare. Ce mare şi stufoasă a crescut urechelniţa! Iată dasupra gârliciului, din care izvorăşte aşa potrivită răcoare, pridvorul larg.

Dar ia să suiţi numai, după mine, cele nouă trepte până-n pridvor. Vedeţi cât de frumos se ţine pe stâlpii lui bondoci de stejar cioplit! Ce cuminte adăposteşte de bătăile arşiţei şi apelor cerului! Să trecem acum din pridvor în sală. Ce largă încăpere! Colea, la dreapta, două odăi; dincoace, la stânga, alte două. La deschizătura ferestrelor se vede cât de groase sunt zidurile. Pe firida uneia din ele, şed fără primejdie şase borcane respectabile de murături. Ce ziceţi de sobe? Cu ce dignitate magistrală stau, proaspăt văruite, la locurile lor, gata să prezideze o dezbatere, într-una din şedinţele lungilor nopţi de iarnă ! Şi iată cum, alăturea de perete, protectorul nebiruit, departe de ferestre şi de uşi, se odihnesc paturile copiilor, cu faţa către lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…

— Iacă alta! îmi strigă Ahasverus, stingând din ochii-mi arătarea cea albă. Iacă alta!

„De închiriat!”

…Iar monumentală! iar terra-cotta! iar ferestre ca la Palatul Justiţiei. S-o vedem şi p-asta… a treisprezecea. Intrăm. Începem minunat… O entrée zugrăvită pompeian… Un motiv, în toată pictura, îmi atrage cu deosebire atenţia: e un amoraş verde, fluturând pe fundul cărămiziu şi purtând în mânuşiţe, dasupra capului, un ghiveci cu trandafiri albaştri. În stânga, salonul; e în trei colţuri… Locul este tăiat cu o foarte pronunţată oblică pe linia stradei, care se realiniază acuma toamna, căci aliniarea de astă-primăvară a fost greşită. La mirarea mea că văz un salon în trei colţuri, stăpâna casei, care e marşandă, robes et confections, îmi desluşeşte că toate casele de pe strada aceasta sunt aşa: adică au toate câte un salon în trei colţuri, fiindcă toate locurile sunt taiate en biais. Sofrageria e luminată de sus, din tavan, prin pod.

— E cam strâmtă… îndrăznesc eu.

— Vai de mine! zice marşanda. Cum strâmtă? e destul de comodă: doi metri cinzeci pe trei treizeci.

Două odăi de dormit. Nici un perete neperforat. Doi au câte două ferestre; alţii doi câte-o uşe… Şi răspund spre apus. Ce nopţi plăcute de vară! Ce somn unsuros şi ce cămăşi de noapte lipicioase! Peste drum e o magherniţă cu fel de fel de poame şi mustărie… şi muşte…

— Dar eu am copii; paturile copiilor… nu ştiu unde le-aş putea pune la adăpost… ştiţi, iarna…

— Iarna, puteţi astupa o fereastră; bateţi o saltea şi pe deasupra o scoarţă.

— E cam departe de centru.

— Aveţi tramvaiul nou, la o distanţă de zece minute de aici… şi de acolo mai e niţel şi dai în bulevard. Sobele le-aţi văzut?… sunt de porţelan, de la Bazalt.

— Şi mă rog, cât costă pe an?

— Pe un an nu le putem da… cel puţin pe trei…

— Dar cât pe an?

— Douămii-cinsute…

— Porneşte — strig eu aspru — jidove rătăcitor!

Ahasverus se supune poruncii seculare. Ieşim…

A-nserat; m-a răzbit foamea. Isaac e zdrobit de atâta umblet. Îi dau doi franci de cheltuială.

— În sfârşit, îmi zice rătăcitorul, plictisit de atâtea dificultăţi din parte-mi; în sfârşit, ce fel de casă vrei? poate să ţi-o găsesc eu singur, fară să mai alergi şi dumneata.

— Ce casă vreau? zic eu şi mai plictisit. Uite ce casă vreau… Vreau o casă cu şase odăi mari, fiecare nu mai mult decât cu o fereastră şi o uşă, cu sală de baie, cu bucătărie, două odăi pentru slugi, cu parchete, cu apă-n curte şi-n odăi, cu tout à l’égot, cu seră, cu grădină de fructe şi grădină de flori şi un havuz mare, în mijlocul curţii… Asta vreau!

— Pe unde să fie?

— În centru… pe linia tramvaiului.

— Şi cât vrei să dai pe an?

— Între o mie şi o mie o sută…

— Bine, zice Ahasverus oftând resemnat, şi vrea să plece.

— Stai! zic eu. Ia seama, Isaac, să nu fie cu zidul la uliţă, să-mi scârţie cu cărbune pe zid când ies de la şcoală… M-ai înţeles?